simt

Merg foarte des la cinema. De curand, am nimerit intr-o miercuri la
orange film. De regula salile sunt cam goale, dar cand se dau doua
bilete la pret de doua, e coada ca la paine pe vremea celui mai bun
regim de slabit – regimul comunist.

Uneori, te iei cu rutina zilnica
si uiti lucruri esentiale. Cum ar fi ca ai reusit sa traiesti din ceea
ce ai visat sa faci si ca acum, in ciuda greutatilor si provocarilor
inerente, esti produsul propriei arhitecturi a dorintelor de cariera.
Ceea ce nu e putin lucru. Iesirea asta la film mi-a amintit ca
lucrurile nu au stat mereu asa.

Pana sa avem aparitii constante pe
scena, sa fim apreciati prin aplauze si cec-uri, obisnuiam sa ma
proiectez in siutatia in care am publicul in fata. Mi-am facut in
repetate randuri probleme ca nu voi putea sa le rezist. Iar atunci
cand mergeam la cinema si vedeam sala plina, desi stiam unde este
plasat locul meu, ocoleam prin fata ecranului si priveam de acolo
publicul si imi imaginam ca urma sa imi fac numarul. Toate privirile
acelea in semiintuneric. Murmurul, rasetele infundate care nu-ti sunt
adresate, dar nesiguranta te face sa crezi ca esti subiectul
ironiilor, placerea inexplicabila de a fi in centrul atentiei, felul
in care se dilata timpul pe scena (acum, dupa atatea spectacole, deja
e axioma faptul ca atunci cand show-ul merge ca pe roate, 2 ore se
simt ca 10 minute, iar atunci cand fortezi o atmosfera neprietenoasa
si incerci sa intorci o energie ostila in favoarea ta, 5 minute devin
o vesnicie)…toate astea pareau un mister, pareau langa mine, dar
erau mai holografice decat tupac in 2012.

zambesc acum cand imi
amintesc…si ma bucur mult ca n-am avut in cap sa ma fac politist la
circulatie, in loc sa trec prin fata scaunelor, sa trec prin fata
masinilor….

Doru ivanov, trupa de stand-up comedy, umor clasic,
parodii si chiar haos – spitalu’ 9