Am desfacut o portocala in seara asta si am avut senzatia aceea pe care, sunt convins , ca multi dintre voi, cei care sunteti trecuti de macar sase mandate democratice, o aveti de fiecare data atunci cand mancati fructul in cauza. Acea senzatie, asemanatoare pe undeva cu madlena lui Proust, care iti inunda sufletul cu atmosfera Craciunului. Cam atat de saraci suntem. Decojim un banal fruct exotic si ne amintim de Sarbatori. Pentru ca, atunci, in vremuri “iubite” muuult de Dan Puric, eram atat de rupti in cur, incat papilele noastre gustative aveau rendez-vous cu acele celule mari ale citricelor, doar pe 25 decembrie. Asa de rau a fost, incat, acum, dupa 20 de ani, inca suntem bantuiti de acest blestem portocaliu (fara nici o aluzie politica aici). Blestem cu doua taisuri. Ca si cand nu ar fi fost suficienta nostalgia frustrarilor, vine si acel dus rece care ne proiecteaza in sistem digital 4k in minte – sa ne fie clar, faptul ca, suntem mult mai saraci decat atunci. Exceptand acea clasa de “smartboys”, clasa de marimea unui Vatican, poate unii mai avem o masina buna (de regula in leasing), o plasma luata din frustrare, de la gura copiilor, sau ne-am mai permis o vacanta in halkidiki. Dar…cam atat. Daca e sa pui in balanta, daca e sa realizezi ce am dat la troc pentru toate “margelutele” astea primite de tribul nostru, descoperim brusc si dureros ca am ramas fara acel sentiment de prietenie adevarata, de unitate si fara acel umor care era ca un balsam pentru suflet. Nimeni nu regreta si nu isi doreste o intoarcere (nu luam in calcul mumiile care pun lumanari in fiecare an la acele doua morminte). Dar, atunci cand jertfesti vieti pentru o schimbare majora, e grav ca inca un semnal olfactiv de portocala, mai functioneaza ca un catalizator pentru trezirea regretelor.
Doru Ivanov
