noapte. usor caldut pentru decembrie. merg catre gara. sunt obosit. a fost un an bun. ma indrept catre casa. un pic mai repede decat baietii, care vor ajunge 18 ore mai tarziu. simt momentul sa trag o linie la 2011. mi-am luat un pat in trenul catre casa. cuseta. merg rar cu trenul. anul asta e a doua oara. merg exagerat de mult cu masina. niciodata la vagon de dormit. prima data in viata pe patul din tren. mereu alt pat. mereu alta destinatie. in seara asta e liniste. spectatorii sunt doar in mintea mea. salile sunt reci. goale. e iarna. si iarna a fost si cand am inceput turneul 2011. timid. oras dupa oras. sala dupa sala…
ma simt obosit. e prima data dupa 8 ani si ceva cand ma simt obosit. e prima data cand trag linie cu adevarat. sau cel putin asta vreau. privesc inapoi. sunt de atatia ani cu baietii astia. si le multumesc pentru ca am ajuns aici. le multumesc sincer…
aerul rece ma face mai atent. atent la mine. la visele mele. la ganduri. la ce a fost. la ce o sa fie. la ce e acum. zambesc impacat. gandesc. revad. sali. locuri. oameni. imaginile astea fac sa am fiori de parca sunt la prima dragoste. si totusi, spitalu’9 ramane mereu prima dragoste. daca as fi fost fata, cred ca acum aveam o lacrima in ochi. de fericire. de multumire. atatia ani impreuna cu baietii astia. parca suntem casatoriti. dar nu suntem. o facem pentru ca ne place. o facem caci credem in visele noastre. o facem pentru sufletul nostru. dumnezeu ne-a oferit inestimabila sansa de a face ce vrem. in orice conditii. ori-ce con-di-tii…
am fost de zeci de ori intrebat. ”faceti bani?”. alooo, esti prost? ce inseamna bani? te-a scos ma-ta dintr-un sac de euro? esti complexat de saracie? ce intrebare e asta? nu duc lipsa de bani. multumesc lui dumnezeu. am ceea ce vreau. sunt multumit cu ceea ce am. nu vreau imperii. nu sunt genul. nu vreau vila la mare, la munte, nici la la viena. cand sunt obosit, singura casa unde ma relaxez, e casa mea. e linistea camerei mele. cate masini ar trebui sa am in garaj ca sa considere unii ca am bani? ce telefon de ultima generatie sa imi iau? esti prost? mergi in padure. intalneste-te cu ursul. crezi ca iti cere 100 de euro ca sa nu te manance? ce intrebare e asta cu banii? am bani. multi. cel putin mai multi ca tine. domnule complexat…
cand sunt obosit, am nevoie de suflet, nu de bani. aia vin si pleaca. vin si pleaca. si totusi, vin si raman, doar pentru complexatii care se uita in curtea mea. ca sa am bani mai multi ca ei…
pentru lumea asta sunt comediant. eu nu ma consider. dar lumea asa zice.. ca eu sunt un .”marius, trebuie sa faci oamenii sa rada. orice ar fi!”. oare? gresit. de fapt, ei ar trebui sa ma faca pe mine sa rad. cand sunt obosit. si revin. zambesc, un an cu zeci de sali pline. si ce au mai ras oamenii astia. si ce ne-au mai felicitat. si ce ne-au mai injurat. (si i-am injurat si eu in spatele scenei). le multumesc tuturor. dar mai ales fetelor. multe ma cred misogin. mi-so-gin. dar nici una nu a stat cu mine 3 zile ca sa afle adevarul. nu e o invitatie. ele ma cred nesimtit pe alocuri. si sunt. taios deseori. ticalos in exprimare. indecent in zambet. si ce le-am mai zambit. subtil in privire. capabil sa vada ce faci sub scaun. in ultimul rand. iar daca esti baiat, ti-o trag. la figurat. dar ti-o trag de ramai sub scaun cand esti nesimtit. tu. si totusi, fetelor, pentru mine sunt doar glume. respect femeia in adevaratul sens al cuvantului. pe scena fac oamenii sa rada. destind lumea. ma dau in spectacol. stiiiiu. si nu de dragul meu. ci de dragul vostru. da, al vostru. acasa la mine sunt doar un tip imbracat in pantaloni de trening, deseori fara chiloti pe sub ei. un tip care citeste esoterism, care face niste yoga. (si nu d’aia cu pipi). care se studiaza pe el insusi. fizic, psihic, mental, emotional, spiritual. sunt doar un tip care scrie poezii. ganduri. care canta la chitara. care compune. caruia ii plac filmele. 3D. (merge cineva?). a judeca un om dupa ceea ce face o seara pe scena e ca si cand intrebi vaca de ce se caca in timp ce merge. ganditi-va un pic la asta. domnisoarelor. eu nu sunt misogin…
si e atat de multa lume in gara acum. necunscuti. atatia oameni necunoscuti in jurul meu. atatia necunoscuti in sala. pe care ii privesc in ochi. dar care, odata cu lasarea cortinei, poate ca nu am sa ii mai vad toata viata. sunt un om printre necunscuti. familia mea a devenit spitalu’9. cu ei mi-am petrecut 70% din ultimii 8 ani. cu fostele iubite, maxim 25 de procente. (5% e timpul in care tastez. observati, da?). nu regret nimic. din contra. e extraordinar. a fost un an bun. greu, dar bun. si sunt obosit. asta ma face sa scriu acum. caci pot sa ma astern. ma simt precum di caprio in ‘inception’. vis in vis in vis. 10 secunde cat o viata. 5 secunde cat 2 vieti. o secunda cat o eternitate. fac umor de prin clasa a 12a, cand imi organizam singur spectacolele. si lumea radea si atunci. eram un incepator. si parca a fost acum o ora. ma privesc in oglinda. acum am barba. atunci eram doar un pusti. cele aproximativ 1400 de spectacole cu spitalu’9, m-au maturizat. din toate punctele de vedere. ma simt responsabil. ma simt implinit. plin de experienta. si mai incape. ma simt rulat. am pasit an de an in peste o suta de sali, scene in aer liber, case de cultura, teatre. am ajuns sa stiu fiecare miscare a baietilor astora. cred ca il cunosc pe doru mai bine decat pe tata. am stat cu cristi in camera mai mult timp decat am dormit singur in patul meu. am ajuns sa stiu si cat timp ii ia lu’ dj gogu ca sa se barbiereasca. cunosc toate ”lait motivele verbale” ale domnului dragosin…
acum, cu atat mai mult, am nevoie de o pauza. doru munceste mult. asta e felul lui. cristi doarme mult. asta e alt fel al lui. gogu e la felul trei. doar ca nu e chiar desertul. eu nu sunt asa. eu, daca as putea, as fi fericit sa mi se aduca mancare la pat. parintii mei au vrut sa ma nasc fata. de aceea m-au alintat foarte mult si ma rasfatau la maxim. cand aparusera telefoanele mobile in romania, ii dadeam bip mamei din bucatarie, ca sa imi aduca un pahar cu apa in dormitor. asta se numea rasfat. iar fratii mei imi spuneau ”printisor, cand iti revi din nesimtire?”. cu timpul mi-am revenit. reminiscente mai sunt. nu sunt lenes. insa imi plac pauzele. destinderile. relaxarile. filmele. fetele. imi place sa fac dragoste, sa ma plimb gol prin natura. ca un nebun. ca un neumorist. ca un nimeni. imi place sa ma adun. sa fiu cu mine insumi. in contraparte, atat de multa lume la spitalu’9. atatia prieteni in diverse orase. (le multumesc si lor. sunt deosebiti. atat cat ii pot intalni). multi ma intreaba de ce nu am prietena. am avut. nu mai am. prefer relatiile lungi. imi plac tipele misto. nu e simplu sa stai pe acasa doar 7 zile din 30. nici sa mergi cu ea in tara dupa tine. destul ca muncesc de zor. ea nu ar merita asta. e o situatie. dar o sa vina si ea. intr-o zi…
vorbind despre femei, cineva m-a intrebat daca marchez in fiecare oras. raspunsul e simplu. nu. sunt foarte pretentios in materie de femei. uneori exagerat. si asta pentru ca nu beau. nu am fumat niciodata. iar in plus, sunt vegetarian. apoi, cam greu sa ma ia o domnisoara in felul asta. dar o sa ma ia. zambesc din nou.. iar cand marchez, o fac cu cap. si cu capul…
totusi, singuratatea mea se compenseaza cu publicul si baietii din trupa. imi amintesc aproape fiecare minut din spectacolele de anul asta. pot vedea pana si spectatorii de pe randuri. zambetul lor. incruntarea fetelor. simt in talpa lemnul tare al scenei, caldura luminilor pe care dj gogu mai uita sa le puna, simt murdaria din spatele anumitor scene de care multi dintre voi nici nu stiti. au fost orase extraordinare. au fost si orase in care nu m-as intoarce prea curand. etichetat ca unu’ care te face sa razi, trebuie sa va prezint o situatie: ceva vreme in urma, cand show-ul s-a terminat. o doamna vine catre noi. e destul de in varsta. nu zambeste. pune mana pe mine. cu o voce grava imi spune simplu: ”sa va dea dumnezeu sanatate!”. ochii ii sunt inlacrimati. strange buzele. le desface. ”maica, nu am mai ras asa de pe vremea lu’ ceausescu!”. o emotie ma patrunde adanc. un om intre oamenii care au venit la noi la show. un necunoscut. si eu. si ea. niste necunscuti. simt totul ca o menire. ea tace si pleaca. tot incruntat. de parca ne-ar mai vrea pe scena. stiu ca nu am sa o mai vad prea curand. si, asa cum am estimat, de atunci nu am mai vazut-o niciodata. s-a terminat. spectacolul s-a terminat. mereu se termina. mereu trebuie o iei de la capat. ma simt ca un calator care pune seminte dintr-un loc in altul. iar anul urmator, cand ne vom intoarce, va fi rod. si totusi, azi s-a terminat. urmeaza discutiile post-show. discutii interne despre cum a fost publicul. la ce s-a ras. la ce nu s-a ras. ce mai e de schimbat. iar pentru complexati, sa stiti ca ne numaram banii in timp ce discutam. se continua cu mancare, somn, dupa care iar incepem viata. pe scena. un alt inceput…
lumea nu intelege ca in spatele celui de pe scena, multe lucruri se petrec. imi dau seama ca oamenii nu stiu cine sunt. cum sunt. ce se intampla cu mine. repet, sunt un mare. mare necunoscut. iar cu privire la asta, vreau sa va detaliez o alta situatie a unor momente personale. pentru ca trebuie sa va puneti in pielea mea de data asta. sa fiti voi cel de pe scena. sa ma simtiti pana in maduva oaselor. iata: e dimineata. m-am trezit bolnav. rau. exagerat. de obicei, o data pe an racesc de nu mai stiu de mine. iar astazi este ziua aia. sunt praf. absolut praf. azi am spectacol. cum facem sa il amanam? nu se poate. nu se amana. trebuie sa fiu acolo. de dimineata pana la amiaza am stat doar in pat, in camera de hotel, cu plapuma peste mine, nadusind, cu ceaiuri fiebinti la cap si fara pastile. nu iau pastile. ma ridic in picioare. incerc sa plec. mi-e aproape imposibil. dar o fac. e un alt inceput. iata, ajung la sala. (in masina tremur de frig). imi pun hainele pe mine de parca sunt intr-o reluare. ma dor ochii. imi curge nasul. ma doare capul. in cateva minute incepem. pantomima. ma descurc. ies din scena. intra baietii. ies si ei. acum trebuie sa intru pe momentul meu de stand up. o sa mor? apar acolo. pe scena. singur. iarasi singur in fata oamenilor. nimeni nu stie ca mi-e greu sa fiu acolo. ca sunt bolnav. ca eu acum trebuia sa fiu in pat si sa beau ceaiuri fierbinti. trebuie sa dau tot ce e mai bun. oameni astia trebuie sa rada. de asta au venit aici. vreau sa rada. gandurile astea vin cu asa rapiditate in mintea mea. dar sunt pe scena. si sunt ametit. ma dor atat de rau picioarele, de parca am trecut pragul cu mireasa in brate de 5000 de ori intr-o ora. lumea nu vede. incep cu o gluma. e bine. lumea a zambit. nu mi-a simtit slabiciunea. vorbesc tare. ma misc. gesticulez. intorc capul. inca o gluma. lumea se incalzeste si apluda. respir greu. ma dor plamanii. sunt racit bine. dar mai dau o gluma. lumea aplauda. e bine. pot sa imi relaxez corpul 5 secunde pana cand ei se opresc. in situatii de acest gen trebuie sa iti dozezi energia. eu nu am ce sa dozez. dar putinul trebuie nediluat. stiu ca mai trebuie sa arunc o gluma. ma concentrez greu. stiu ca daca cineva din sala se baga in seama cu mine, sunt prea putin concentrat sa i-o trag. de obicei fac asta. si multi stiu ca nu e bine sa te bagi in seama cu mine. dar azi nu pot. sunt praf. sper sa nu se bage nimeni in seama. inca o gluma. iar aplauze indelungi. am temperatura. sunt traspirat. lumea nu vede asta. nu trebuie sa vada asta. continui cu alta gluma. si inca una. aplauze. alte secunde de relaxare. corpul imi e greu. simt cum transpiratia imi curge pe frunte. dar oamenii astia au venit sa rada. ”continua marius!”. o fata se uita incruntata la mine. tocmai am lovit-o cu jokes pentru femei. sunt misogin? intru in dialog cu ea. ma simt de parca nu as reusi sa o cuceresc niciodata. dar vreau sa o cuceresc. trebuie sa fiu un cavaler rupt de raceala, care sa cucereasca o tipa ce tine o barda in mana. ori ma loveste ea, ori ii zambesc eu. daca o cuceresc pe ea, cuceresc publicul. trec 20 de secunde. si o fac. o fac sa rada cu o gluma in care ea e in centrul atentiei. lumea rade mult. si iar e bine. ma uit catre ei. ma uit catre ea. privirea mea ii spune ”gagico, daca nu erai tu, mai aveam energie pentru 10 min, dar asa. mai am 2 min. tot aiurea!”. cat mai rezist? au trecut 20 de minute. deja sunt la limita energiei. curand o sa pic peste gogu. nu vreau sa fac asta. doru i-a zis de prea multe ori ca e gay, el nu e gay. dar daca pic peste el, mi-e teama ca publicul confirma. imi spun ”marius, inca 2 minute”. stau pe scena mai mult decat imi propun. baietii imi fac mereu obsevatie. acum, doar 2 minute. inca o gluma si ies. asta e propunerea mea. eu, in fata atator necunoscuti care vor sa rada. si dau drumul povestii. vocea mi-e tare. trebuie sa compensez lipsa fluctuatilor verbale. lumea asteapta punch-ul. continui. ma dor plamanii si mai rau. inca putin. deja simt ca oamenii si-au dat seama ca nu sunt in apele mele. dar realizez repede ca a fost doar un gand. ei nu ma cunosc. ei stiu ca fac glume. doar glume. deci, ei nu stiu ce e in sufletul meu, in corpul meu. ei nu stiu ca sunt tampit de durere. ca as da 1000 de euro pentru un pentru un pat in spatele scenei. ma dor ochii. nici nu mai vad bine. vorbesc. am lacrimi de durere. nicicum de bucurie. ei nu inteleg asta. vine punch-ul. apluze. fluieraturi. e bine. e f bine. e perfect. ma aplec in fata lor. ”a fost mariuuuus”. aplauzele sunt si mai puternice. ies din scena. ”a fost bine!”. n-am murit. a fost asa cum trebuia. ma inchin si ii multumesc lui dumnezeu. doar el m-a ajutat. pe scena, in situatii de acest gen, e o lupta pe care o dai cu tine insuti. esti doar tu. singur intr-o mare de oameni necunoscuti. iar in seara aceea am fost eu contra mea. ati simtit asta?…
a fost un an bun. totusi, primul an in care am avut cel mai putin timp pentru introspectie. primul an in care, mai mult ca niciodata, am urcat la fiecare final de saptamana pe dealurile casei parintilor mei. un apartament, nu o casa. asta incepand din septembrie. am dus masina pana in cel mai inalt punct pe deal, de unde puteam vedea muntii. nu mi-a fost de ajuns. m-am dus pe muntii aia pe care ii vedeam de pe deal. singur. departe de oameni. departe de glume. dornic sa imi aud doar respiratia. dornic sa nu aud bataile palmelor ci bataile inimii mele. si e asa de bine. au trecut multi ani. cand inca aveam par. cand lumea nu era asa tampita. cand fenomenul stand up nu se introdusese in romania. suntem inca de atunci pe piata. noi. spitalu’9. trupa aia pe care unii considera ca nu fac doar stand up. interesant. asa e. ma dau mare? pentru ca noi stim sa facem mai mult decat stand up. pentru ca stim. cunoastem. in gandurile mele, cred ca suntem cea mai necunoscuta trupa care a facut cel mai lung turneu de comedie din europa de est. ma dau mare iar? da. asta e adevarul. necunoscuti suntem si acum. de aceea umplem sali intregi. ca daca eram cunoscuti, umpleam stadioane. orice ar fi. simt nevoia de sali goale. simt nevoia doar sa imi trag sufletul…
calatoria spre casa continua. sunt tot in tren. patul e mic. dar e bun sa ma pot odihni. dimineata ajung acasa. acum vreau sa dorm. as vrea sa ma trezesc peste o viata. sau doua. sa mi se spele creierul de impuritati. sa mi se spele sufletul. sunt asa de obosit ca cea mai draguta femeie din univers m-ar crede impotent. atat de obosit ca mi-as vinde masina ca sa traiesc un an de pe urma banilor rezultati. mai mult de masina, n-as vinde nimic. aviz amatorilor. si sunt atat de obosit, ca daca as avea un copil, l-as trimite un an la orfelinat. (asta a fost o gluma. si nu pentru femei). iar toate astea nu sunt din cauza umorului. umorul e frumos. e plin. e decent. e indecent. e precum un don juan care te cucereste foarte repede. umorul e o entitate care iti gadila sufletul. care te face sa uiti de tine. si totusi, sa iti amintesti de tine. caci amintirea de sine e zambet. bucurie. iar umorul te face sa zambesti. iata. toate astea nu sunt din cauza umorului. sunt din cauza vremii. a rutinei. a rulajului. motorul masinii trebuie sa se opreasca pentru o vreme. putin. ea sa fie alimentata cu benzina. iar de asta am si eu nevoie. combustibilul meu e retragerea in sine. revederea cu mine insumi. macar pentru o vreme. deoarece la anu’ o luam de la capat. dar mai e pana la anu’. acum e necesara relaxarea. pentru marea majoritate sunt ala care te face sa razi. pentru cea mai mica majoritate sunt cel care trebuie sa fiu. luati de la mine ce va este necesar. daca nu va e nimic necesar, e bine. dau la altul mai mult. luati de la mine ceea ce intelegeti. iar pentru ceea ce nu intelegeti, nu ma judecati. faceti liniste. un sens au cuvintele mele pentru altii. luati de la trupa asta ceea ce va binedispune. iar daca nu va place show-ul, iesiti afara din sala. nu ne suparam. merge treaba si fara voi, aia desteptii. luati de la trupa asta subtilitatea glumelor, nevazutul lor, vulgaritatea inocenta. iar daca vi se pare prea mult cacat, inchideti gura. iar dupa toate astea, puteti sa comentati, sa dati like-uri daca chiar credeti asta. vesnicul facebook. vorbiti cu prietenii vostri si aduceti-i la show. doar daca voi credeti ca merita. salile sunt pline de cei care vor spitalu’9. si vor multi. voi ne vreti. noi va vrem. publicule. (fetelor)…
sunt obosit. mai avem cateva spectacole private pana la final de an. inclusiv revelionul. exista o voce interioara care imi spune ca e bine. ca toti anii astia au fost cu folos. ca zambetul oamenilor din sala a fost adevarat. ca oboseala mea e fireasca. ca sistemul spitalu’9 functioneaza. ca atunci nu imi ramane decat sa inchid ochii si sa imi pun ceva combustibil. raman sa ma relaxez. in liniste. fara tastatura. fara soarece. fara aplauze. fara public. si amintiti-va. pentru cei mai multi dintre voi sunt comediant. insa, pentru cei care ma cunosc cu adevarat, exagerat de putini, eu sunt doar marius…